Small talk.

E mult mai usor sa-i minti pe toti, gandindu-te ca de fapt, niciunuia nu ii pasa de problemele tale. Serios, chiar e neasteptatat si totodata relaxant. Intr-un fel, asta e razbunarea ta. La ce rost sa le mai spui, crezand ca le pasa, cand ei vor doar some small talk.
Da, te descarci. Dar si suferi apoi. Pentru ca tu, cu mintea ta de om naiv, crezi ca daca tu esti sincer cu ei, daca tu le spui problemele tale, cautand ajutor si o imbratisare, chiar o sa le primesti, pline de aceleasi sentimente sincere pe care tu le ai. So bad, so sad.. pentru ca ei au acea calitate pe care tu nu o vei putea avea niciodata. Ei pot sa se prefaca. Si sunt niste actori atat de buni, incat cateodata chiar si pe cei mai puternici ii pacalesc. Si ..daca ii pacalesc pe ei, cum ar putea sa nu te pacaleasca pe tine?!
Nici macar nu realizezi..decat intr-un tarziu. Si atunci, iti aduci aminte sfatul unuia dintre ei. Niciodata nu-ti spune toate problemele prietenilor tai. Si atunci realizezi si de ce. Pentru ca nu le pasa.
Deci da, e usor sa ii minti pe toti. Important e doar sa vrei. Dar daca tu ii minti pe toti, nu cumva ajungi ca ei?! Si atunci, nu cumva devii chiar ce urasti?!

Pariu ca nici Mosu' nu se astepta la asta.

Pff..dar cat de ironica poate sa fie viata !! Here I was, full of worries ( what if I don't like him, what do I do then ), and there he was, with his very little brain, waiting for my messages, waiting and in the same time, not answering to them.
Lucrul elementar pe care l-am uitat eu a fost acela ca, cateodata, anumite persoane sunt menite sa fie un anume tip de om toata viata lor. Par example, je sunt facuta sa fiu fata careia ii pasa prea mult, care se consuma prea mult - din toate cacaturile posibile, tin sa mentionez - sunt facuta sa imi pese chiar si de persoanele de care eram sigura ( !! ) ca nu o sa imi pese. Iar altii, ca de exemplu toti baietii care par sa-mi fie in preajma in ultima vreme, sunt facuti sa nu le pese, oricat de mult m-ar minti pe mine ca le pasa.
Well..the world still spins.. what goes around comes around.. iar excesul de adrenalina de aseara s-a dus incet incet in 24 de ore, facandu-i loc depresiei. Singura, cu trei zile inainte de Craciun. What else could a girl wish for? Pariu ca nici Mosu' nu se astepta la asta.
Anyway, vorba aia : "de la mine, pentru tine", my dear. :)

Ganduri la ora tarzie.

Si voi fi altfel. Voi fi mai vesela. Mai optimista. Mai plina de viata. Mai iubitoare. Mai nepasatoare. Mai panca. Mai impiedicata. Mai increzatoare in fortele proprii.
Si voi iubi. Voi iubi cu toata inima mea. Voi iubi pentru ca merit sa fiu iubita inapoi. Poate nu de tine, dar de altul.
Si voi visa. Voi visa pentru ca visele imi fac lumea mai frumoasa. Voi visa pentru ca asta am facut intotdeauna. Intotdeauna lumea mea a fost plina de Feti-Frumosi pe cai albi, care ma salveaza de fiecare data cand ma pierd.
Si voi crede in mine. Pentru ca pot. Pentru ca trebuie. Pentru ca asa e bine. Pentru mine.
Si voi zambiii ! Chiar daca dintii mei sunt urati, chiar daca nu e cel mai frumos lucru pe care l-ai vazut. Voi zambi, pentru ca zambetul e unul dintre putinele lucruri unice pe care le poseda cineva.
Si voi fi impiedicata. Mai impiedicata. Mai panca. Mai uituca. Pentru ca asa sunt eu. Pentru ca niciodata nu voi putea sa schimb asta. Pentru ca nici nu vreau.
Si voi fi naiva. De fapt, voi ramane naiva. Chiar daca nu e bine. Pentru ca am oameni in jurul meu care imi pot da voalul de pe ochi atunci cand trebuie. Pentru ca asta e firea mea.
Si voi crede. Intotdeauna voi crede. In zane magice. In dragoste. In prietenii pe viata. In vrajitoare. In vampiri. In povesti. In carti de dragoste. In dreptate. In destin. In bunatatea oamenilor.
Si voi si plange. Da, voi plange. Din prostii. Din motive intemeiate. Din cauza unui cuvant. Din cauza unei prietene. Din cauza unui baiat. De nervi. De furie. De fericire. Ma voi consuma. Ca intotdeauna. Dar voi rade apoi.
Si voi fi eu. Pentru totdeauna, voi ramane eu.

My luckless romance.

Imi doream ca cineva sa ma placa pentru ca sunt eu, si s-a intamplat. Ceea ce nici nu mi-a trecut prin cap (again) a fost faptul ca trebuia sa sper si ca sentimentul sa fie reciproc. Eu am presupus ca va fi. Iar, evident, lucrul acesta nu s-a intamplat.
Si e pacat. Pacat de el. Pacat de mine. Pacat de noi. Si vreau sa mearga. Si sper sa mearga. Si tare mi-e ca nu o sa mearga. Si incepe sa tina la mine. Si ma doare. Pentru ca eu nu tin la el. Si n-as vrea sa fiu the bitch. It's not me. It never was, it never will be.
De parca ar fi prima oara cand se intampla asta. De parca m-ar mai putea intelege cineva. De parca as stii ce vreau. De parca as stii ce se intampla in ultimul timp cu mine. Sunt lipsita de vlaga. De chef. De dorinta de a trai.
Si poate nici nu are legatura cu el. Poate doar eu sunt cea cu probleme. Usually, it's me. But.. then again, what's wrong with me?!
Atatea ganduri.. atat de putin spuse si totusi atat de multe nerostite.

Goodbye, beloved highschool ..

Sunt asa trista. Nu cred ca am putut vreodata sa spun cat de trista am fost. Nu ca acum.
Deja s-au dus mai mult de doi ani din mult prea iubita viata de liceu. In mai putin de doi ani..totul se va sfarsi. In mai putin de doi ani, fiecare va pleca in drumul lui, pentru a-si forma propria viata.
"Highschool is safe and I'm not sure I'm ready for the real world."
In doi ani, toate certurile prostesti, toate propozitiile cu conotatii care pe baieti ii amuza, iar pe fete le rusineaza, vor fi de domeniul trecutului. Vor fi amintiri in albumul liceului. Amintiri pe care multi le vor uita.
Stiu ca e o tampenie..dar episodul de sfarsit de sezon din One tree hill nu ajuta deloc. Vom fi singuri, fara ai nostri, fara sa ne putem baza unul pe altul.
Off.. ignore me. This day wasn't one of the best.

One percent and it's enough.

..And then, there still is that 1% that keeps you alive. Because that 1% it's the reason why it's worth having a friend. Why it's worth all the fights and the bullshit and all those tiny little things that seem to knock you down.
It's the 1% that makes your day. :)

P.S. Thanks, P.
Btw, I know that 20+80+1 doesn't make 100. The 1% belongs to another group. I can't explain it very well I guess.. You understand or you don't.

"Hope, baby," True. All I can do is to hope.

I want more, impossible to ignore. And they'll come true, impossible not to do. At least I can hope that they'll come true. :)

It's not a story. It's not a dream. It's life.

Cand eram mica, asteptam cu nerabdare ziua in care aveam sa fiu mare. Sa fiu la liceu, unde erau toate fetele acelea frumoase, aparent fara nicio grija. Sa fiu si eu asa frumoasa ca ele, frumoasa, slaba si, bineinteles, placuta de baieti.

Chiar si cand am ajuns la liceu, tot asteptam sa vina clipa in care sa ma simt asa. Ma gandeam ca atunci cand o sa fiu a 11a, a 12a, voi fi si eu draguta si iubita si slaba si etc. A trecut un an..a mai trecut unul.. Joi am facut 17 ani. Ma asteptam sa ma simt altfel. Sa fie asta momentul in care sa ajung ce mi-am dorit. Si degeaba. Da. M-am simtit speciala. Pentru cateva secunde. Si asta datorita fetelor, care nu m-au lasat sa fiu suparata de ziua mea.Ma asteptam sa fiu diferita fata de acum un an. Ma asteptam sa gandesc diferita fata de acum un an. Sa ma fi maturizat cumva.

Dar nu. Sunt la fel ca acum un an. Sunt aceeasi visatoare idioata, care inca se asteapta sa ii pice fericirea din cer. De parca ar exista asa ceva. Nu mai ajung ce mi-am dorit. Poate nici nu imi doresc asta. De fapt, nici nu stiu ce imi doresc. Sa ajung frumoasa in zilele noastre inseamna sa ma dau cu tone de ruj rooz si sa ma machiez la greu si sa fiu exact ceea ce urasc. Iar sa fiu eu, pur si simplu eu, e prea ..urat. Cand ii aud pe baieti cum vorbesc despre unele fete.. cat de frumoase si dragute si ca lumea le considera, incep sa rad. Dar cateodata mi-as dori sa vorbeasca asa si despre mine. Penibil, nu?!

M-am saturat sa mi se zica, de fete, evident, ca o sa imi gasesc eu un baiat nu stiu cum. Sa mi se zica ca eu sunt super de treaba si ca lumea si ca sunt frumoasa pe interior si bla bla. Sincer. Degeaba esti frumoasa pe interior - tin sa mentionez ca eu nu sunt nici acolo - daca nu esti frumoasa si pe exterior. Daca nu esti slaba, sau daca nu te imbraci cu nu stiu ce haine, sau daca nu ai fund si sani mari. Mi-e sila. De fapt, nici nu stiu ..

I'm so sick and tired.

M-am saturat.. S-a umplut paharu'. Si doamne.. se tot umple. M-am saturat de atatea secrete. De neincredere. De persoane rele. De neprieteni. De aparente care ma tot inseala. De persoane in care ar trebui sa n-am incredere si am. De atata rautate. De suflete pline de ura. De dezamagiri. De dureri de cap.

De ce sunt eu aia ciudata?! De ce imi bat capu' cu chestii de astea?! De ce imi pasa?! Sunt sleita de puteri. Ma lasa picioarele. Nici macar pe dinafara nu mai pot sa ma prefac. Si ma doare. Ma doare ca imi pasa de prea multi. Si ca nu le pasa si altora de mine. Pentru ca sunt penibila si plangacioasa. De m-ar ajuta macar fizicul. Sau capul.

Blogul ma ajuta. Acum mi-e criticat si blogul. Tot timpul mi se intampla asa. De ce nu gasesc si eu un lucru bun, nepatat?!

M-am saturat. Ma doare.

Just.. wait.

"In some ways, betrayal is inevitable. When our bodies is betray us, surgery is often the key to recovery. When we betray each other, the path to recovery is less clear. We do whatever it takes to replace what it's lost. And then there are some wounds.. that are so deep, so profound that there is no way to repair what is lost and when that happens there's nothing left to do ..but wait."

Atat de adevarat :).

Suntem curiosi cu totii.

E socant cata lume scrie pe blog. Cata lume are un blog. Si sunt atat de diferite.. De la bloguri despre mancare, la bloguri erotice. Sincera sa fiu chiar nu ma asteptam. Eu cand m-am apucat de scris pe blog m-am apucat din plictiseala. Apoi a devenit jurnalul meu. De a carui existenta stiu doar cateva persoane. In care am incredere. M-a scapat gura si poate am zis cui nu trebuia.. Dar nu cred ca persoana respectiva s-a mai uitat de atunci pe blog.

Oricum.. de la a povesti despre ceea ce ti se intampla, a posta poezii, creatii proprii, la a prezenta mancare sau a povesti detaliat toate experientele sexuale.. e ceva. Nu?! Nu vreau sa critic pe nimeni, din contra nici nu judec pe cineva. Doar ca e curioasa firea omului. Suntem curiosi cu totii. Ne alegem un motiv, un hobby, si incepem sa scriem. Sa facem poze. Sa punem muzica.

Daca ar stii toata lumea despre blogul meu, asta ar insemna sa intre pana in adancul fiintei mele. Sa umble in fiecare sertar din dulapul mintii mele. Dar poate numai eu sunt asa. Nu asta voiam sa zic.

Doar ca.. stateam sa ma gandesc. Din motive total diferite, ajungem sa facem acelasi lucru. Tot asa ca si cu blogul, tot asa ajungem sa facem aceleasi lucruri desi suntem fiinte total diferite. Ajungem la aceeasi facultate.. Ajungem la spital.. Sunt asa multe exemple. Astea sunt doar cateva.

Si totusi.. curios, nu?! Firea umana nu inceteaza sa ma fascineze.

Just losing my faith in humanity.

Am adormit cu greu aseara.. M-am gandit la toate tampeniile la care am pus suflet, tampenii cu adevarat tampenii. Caci pentru altii asta sunt, in timp ce pentru mine fiecare din ele semnifica o mica picatura din paharu' care se tot umple.

M-a oprit sora'mea din plans. Plans.. daca ii pot zice asa. Nu cred ca am mai plans in halul asta de ceva timp. Era un fel de plans isteric, care ma lasa fara aer. Saraca a venit disperata la mine, nestiind ce mi s-a intamplat si cum sa ma linisteasca. De-abia cand a venit am realizat de fapt in ce hal eram. Patetica. Demna de mila. La o o adica..numai eu puteam plange pentru ca una din asa zisele mele prietene prefera sa creada ca eu dau cu papagalul la o alta fata - care mi-e cu adevarat prietena, dar care, nici macar ei nu i-as spune lucruri care nu ma privesc - decat sa creada in mine. Sigur, eu sunt cea in care nu trebuie sa ai incredere. Pentru ca eu sunt cu adevarat gura-mare. Da.. eu spun la toate lumea toate secretele posibile si imposibile. Nu?! Ei bine.. se pare ca asa crede ea cel putin.

Aa da. Si in aceeasi seara, am iesit cu un baiat cu adevarat dragut, de treaba, perfect pentru mine, pe care, dintr-un motiv complet si total necunoscut mie, nu l-am placut. Decat ca pe un amic atat. Si mi-e ciuda.. E al treilea mr. right care e absolut perfect.. doar ca, nu pentru mine (!!). Cum de nu imi place?! Nu pot sa inteleg. E de treaba. E amuzant. E dragut. E tot ce mi-as fi putut dori. Si nu imi place .. There was not even one.. one little spark. Cum e macar posibil?! Imi doresc un baiat care sa tina la mine, sa ma iubeasca & co., si primesc. Dar se pare ca uit sa specific ca trebuie sa si fie sentiment reciproc. Si apoi.. incepe sa imi placa vreun cretin, care o sa imi rupa inima si apoi .. o iau de la capat.

Si cica sa nu ma enervez. Sa nu ma satur. M-am saturat in asa hal.. incat sunt satula pana peste cap. De toate cacaturile astea(imi cer foarte scuze de limbaj, sunt prea scarbita). Am ajuns in halul in care sa plang si sa raman fara aer. Am ajuns in halul in care sa nu ma mai mire nimic facut de prietenele mele. Am ajuns sa am incredere doar in sora mea, un copil de 13 ani, poate intr-un coleg (poate) si intr-o fosta colega, pe care o vad rar, desi stam in acelasi oras. Colega ce mi-a fost alaturi cand mi-a murit adevaratul meu tata. Colega ce mi-a dat sfaturi despre sarut cand urma sa am prima intalnire si eram speriata de moarte de tot ce inseamna sarut. Colega careia ii pot povesti orice. Singura persoana care nu ma judeca, in fata careia ceea ce ii povestesc nu mi se pare ca e ceva penibil.

Nervi.. Durere acuta de cap.. Depresie.. Lipsa de chef pentru orice lucru.. Just losing my faith in humanity.

Good bye depression, hello life.

Am pofta sa traiesc. Am pofta sa dansez. Am pofta sa simt. Am pofta sa iubesc.

Am nevoie sa rad. Am nevoie sa fac prostii. Sa fac glumele mele proaste din totdeauna. Sa ies din casa. Sa ma impiedic ca de obicei. Sa fiu aiurita. Sa fiu panca. Sa fiu eu. 

Am pofta sa ma uit la comedii penibile. Ahh.. sa ascult Rbd - Doamnee de cand n-am mai ascultat.. ahh si cat imi placeau versurile. Am pofta sa sar in sus. Sa mananc chips-uri, desi stiu ca nu sunt sanatoase. Sa imi iau tocuri, desi nu reusesc sa stau in picioare pe ele mai mult de 10 secunde.

Am pofta sa iau pe cineva in brate. Sa il sarut. Sa ne prostim. 

Ahh.. a venit toamna !! 

This is .. weird.

Ok deci tocmai m-am uitat la unul din episoadele din Anatomia lui Grey (vorba vine, tocmai, pentru ca episodul s-a terminat acum aproape o ora, doar ca noul meu laptop de foarte proasta calitate are ora de deschidere a circuitelor. Ora.. la propriu !!). Sincer nu mai stiu ce episod dar nici nu conteaza. Oricum foarte tare serialul, but that's not the point. Asa si la sfarsit zicea ca exista o veche zicala conform careia nu ne alegem familia. Dar cu familia stam..familia ne ingrijeste, ne hraneste, ne educa, ne protejeaza.. pana suntem gata sa iesim in lume. Iar atunci cand iesim.. ei bine, atunci ne alegem si ne gasim adevarata familie. 

Da, si eu sunt socata ca am retinut citatul. Puterea mea de concentrare a rezistat nervilor datorati laptop-ului, reclamelor proaste de la tv, melodiei mele preferate si desenelor animate. Wow..deja e chiar socant. 

Deja sar de la un subiect la altul. Deci, tare citatul nu?! Da, si mie mi se pare. Desi stau sa ma gandesc.. E adevarat.. nu?! Familia are pentru noi, pentru fiecare, cea mai mare influenta posibila. Nu ma laud cu familia mea, pentru ca o treime nu o pot suporta, dar tot ma influenteaza. Si apoi.. urmeaza familia.. cea noua. In film nu vorbea despre copii si sot, ci despre prieteni mai intai ca toate.

Si iar incep sa ma gandesc. Eu.. voi putea sa am o astfel de familie? O familie de prieteni adevarati, care sa nu ma excluda dupa doua saptamani de nevorbit pe mess sau neiesit in oras. Voi avea? Sau nu? Deocamdata inclin balanta catre nu, pentru ca sunt cam pesimista din fire. Dar ce observ este ca deja devin putin cam obsedata de chestia cu prietenii. Ajung disperata in a avea prieteni. How lame is that?!

Pff..  am ajuns rau.

Nota : 

Scopul postarii?! -> Nu-l stiu.

Originea starii ciudate de agitatie si iesire din depresia de patru zile? -> N-o stiu.

Wtf is wrong with me?! -> Ah, nimic.. sunt doar eu. 

Amuzant, nu?!

Ghici ce.. trebuie sa ma obisnuiesc din nou sa tin in mine. Amuzant, nu?!

De fapt, e chiar total neamuzant. Iar vine ciuda.. Adica, mai bine zis, iar imi este ciuda. De ce, poate te intrebi (avand in vedere ca in ultima vreme numai stari de ciuda am). Pentru ca m-am obisnuit sa fie mereu una din fete pe langa mine, ca sa am la cine ma plange. Sincera sa fiu, chiar daca era, tot nu spuneam chiar tot ce aveam pe suflet, pentru ca sunt chiar mai patetica decat o arat(greu de crezut, nu?!). Dar nu asta conteaza acum.

Conteaza faptul ca niciodata, dar niciodata, nu trebuia sa fac greseala asta. Trebuia sa continui sa tin in mine. Ma obisnuisem. Eram perfect in regula. Si acum .. ?! Acum ce fac? Trebuie sa ma reobisnuiesc sa tin in mine. Sa nu mai spun cuiva de fiecare data cand fiecare tampenie ma supara. Pentru ca sunt prea multe tampenii. Mult prea multe. Si, de multe ori, sunt tampenii doar pentru mine. Ceilalti par sa nu le observe. Ori asta, ori deja au devenit imuni la ele.

Si, ca de obicei, eu am ramas pe afara. Reusesc sa raman pe dinafara si la lumea imunilor la tampenii. Deci, ghici ce.. trebuie sa ma obisnuiesc din nou sa tin in mine. Amuzant, nu?!

Carrying vs happiness ..

E ea.

Aceeasi ca intotdeauna. Aceeasi fata visatoare, cateodata rupta de realitate. Da. Ea. Aceeasi care crede totdeauna in partea buna a celor pe care ii cunoaste. Aceeasi care spera tot timpul. Aceeasi fata care crede in prietenii adevarate. In relatii stabile. De durata. Aceeasi care nu uita niciodata niciun moment penibil prin care a trecut. Niciun cuvant jignitor adresat ei. Aceeasi care nu are nimic, dar nimic special. Si care totusi, nu poate fi ca ceilalti. Nu poate sa nu ii pese. Caci ar fi atat.. dar atat de usor daca nu i-ar fi pasat. O persoana inteleapta, una in care are incredere, desi e ciudat, i-a spus ca merita sa fie fericita. Ca isi doreste ca ea sa fie fericita. Si totusi.. niciodata nu e. De ce?! Ea nu e perfecta.. nu e sfanta. Dar sunt altii.. altii mult mai rai ca ea. Pana si ei sunt fericiti. Si ea..?! Why isn't she, even for a week, completly happy?!

Because she cares.. Si e platit atat de scump lucrul asta.. :)

Punct ochit. Punct lovit.

Am stat si m-am gandit..

Nu am nimic special. Nu stiu sa cant. Sa pictez/ sa desenez. Nu stiu sa dansez atat de bine. Nu sunt buna la nicio materie in mod special. Nu sunt frumoasa. Nu sunt nici slaba, pentru a ma incadra in normele societatii. Nu am talent la scris. Nu am talent la citit. Nu stiu sa joc pentru ca nu stiu sa ma prefac. Nu sunt in stare sa mint persoanele de care imi pasa. Nu am pic de tupeu in mine.

Sunt prea naiva. Sunt prea sensibila. Sunt prea visatoare. Sunt prea timida. Pun prea mult suflet in fiecare contact pe care il am cu persoana de langa mine - cu cele de care imi pasa mai ales. Sunt in stare sa imi imaginez mii de scenarii posibile si imposibile. Ma simt mai bine alaturi de patru persoane la care tin decat la o petrecere plina de oameni pe care nu ii cunosc. Imi pasa ce crede lumea din jur despre mine. Ma imbrac decent si monoton, nu pentru ca asa imi place, ci pentru a nu fi excentrica - pentru ca asa m-ar privi cei din jur mai atent si nu suport lucrul acesta. Sunt incapatanata - prea incapatanata ar zice unii. Sunt nehotarata - luandu-mi 20 de minute pentru a ma hotari daca sa imi iau bluza albastra sau alba - de exemplu. Sunt fraiera. Sunt impiedicata. Sunt uituca. Sunt aiurita. Pot fi fericita pentru cateva minute si apoi trista pentru cateva zile. Citesc prea mult si cateodata prea putin. Vreau numai lucrurile pe care sunt constienta ca nu le pot avea.

Si atunci?! Cum sa ma vada cineva daca eu nu gasesc un singur motiv pentru care sa fiu observata?! De ce sa ma placa cineva cand eu nu ma pot place?! Si, mai ales, de ce sa nu isi bata joc cineva de mine cand sunt o tinta atat de usoara?

Beatitudine.

E bine, stii, sa ai un scop. Sa stii ca da, va trebui sa muncesti din greu, dar ai motivul pentru care sa si muncesti. Sa stii ca nu va mai trebui sa inveti la toate, nestiind ce iti va trebui mai departe in viata. Sa stii ca intr-un fel vei fi mai liber - vei scapa de anumite responsabilitati- si, pe de alta parte, va trebui sa dai tot ce poti pentru a ajunge unde vrei.

Daca pui lucrurile in balanta, sigur vei ajunge sa consideri ca e mai bine varianta nr. 2. E mai bine pentru tine, caci de ceilalti nici n-ar trebui sa iti pese.

Si stiind ca ai un tel iti da o stare de beatitudine.. de euforie. Greu de explicat, totusi. De parca ar conta ca trebuie explicata. De parca ar trebui explicata.

Si e atat de placut, incat nu poti decat sa astepti sa iti iei avant. Sa incepi sa te pregatesti, sa muncesti din greu.. Si poate.. Mai mult ca sigur, de fapt.. Vei ajunge unde si ce vrei tu.

I guess he's just not that into you, is he?

Evident, s-a intamplat precum am prezis. Jeez..I hate when I'm right !! Cum am reusit sa trec, dintr-o stare de euforie, intr-o stare de deprimare acuta, nu am nici cea mai mica idee. Banuiesc ca asta e unicul truc al meu.. din nefericire.

Ceea ce ma frapeaza este puterea mea - nevruta, pot sa adaug - de a imi face sperante chiar si atunci cand sunt absolut constienta de consecintele unei anumite intamplari. Stiam..stiam (!!) ca nu e ceva reciproc. Ca, logic, nu o sa se intample nimic. Ca nimic nu o sa iasa din toata chestia asta. Nimic bun trebuie, din nou, precizat. Si tot am sperat. Cat de patetic poate fi asta?! Enervant sigur este, pentru mine cel putin..

Cred ca mi-e ciuda. Da, asta ar exprima cel mai bine starea mea.. Si stiam.. stiaaam !! Si, evident, degeaba.

Banuiesc ca, asta e. Banuiesc ca trebuia sa stau la locul meu. Banuiesc ca nu trebuia sa am incredere in mine. Vezi, parca e mai bine asa.. macar asa stiu sigur ca sunt incapabila sa plac cuiva. Less mizery for me.

I give up anyway.. Si mi-e ciudaa !! Off..

A mai ramas putina magie..

... si cine stie, poate va incepe in final sa imi rezulte si mie. Sincer, chiar sper sa fie asa. Sunt izolata de ai mei prieteni.. la 45 de km de oras, si totusi ma simt mai fericita decat m-am simtit vreodata in ultima luna - cel putin. Aseara am adormit zambind. Azi dimineata m-am trezit zambind. Nu m-am oprit din zambit toata ziua.. E ceva, nu? Mai ales ca eu tot timpul gasesc ceva de.. nezambit.

Si totusi, dupa ras vine plans. Ai avut vreodata impresia ca urmeaza ceva rau? Eu asa o am acum. Stiu ca in curand iar o sa se spulbere tot.. iar sperantele mele iar se vor duce pe apa sambetei.. Dar stii ce? Nu imi pasa. Vreau sa ma bucur de clipele astea de fericire, putine asa cum sunt ele. ..poate.. poate va incepe in final sa imi rezulte si mie.

Te urasc.

God.. Cat pot sa te urasc :). Tu, cel care mi-a distrus viata.. copilaria cel putin. Tu, fiinta aparent inocenta.. Esti fenomenal, stii?! Cum convingi lumea.. hai nu pe toata lumea, dar pe multi. Iti dai seama cat ne rad pe la spate?! Dar stii ce, nici macar nu e vorba de asta. E ciudat, stii.. cum stau cu teama asta in mine. Ca o sa ajung ca tine. Ca poate o sa ajung ca tine. Ar fi cu adevarat trist.. sa se repete istoria asa..

Stii de cate ori m-am certa cu cei dragi mie pentru tine? Ai tu idee de numarul datilor cand pur si simplu m-au rugat sa te iert? Si te-am iertat.. de fiecare data. De fiecare data am zis "stiu..a gresit.. dar va fi bine din nou.. totul va fi bine..". Ce naiva eram.. Chiar credeam ca vom fi bine.. cu totii.

Dar m-am saturat.. Mi-e sila.. Mi-e scarba.. Mi-e jena.. Si nici nu exista vreo solutie. Orice as face, tot eu pic rau. Orice as face, tot reusesc sa ii ranesc pe cei care ma iubesc. Si tu.. tu castigi de fiecare data. Congrats ! :)

I'm..ok..

Se miceste golul din mine. Nu stiu cum. Nu stiu de ce. Dar se miceste.

Sunt inconjurata de oameni. De aproape prieteni. Sau chiar de prieteni. De fiinte care ma fac sa ma simt bine. Cu care rad.. incontinuu. Cu care ma distrez. Care ma fac sa uit cum sunt/arat de fapt. Probabil de aceea.. Altfel nu imi explic.

Senzatia e atat de placuta, incat pur si simplu uit ca am avut vreodata vreun asemenea gol in mine. Uit de ce l-am avut. Nu mai gasesc niciun motiv rational pentru care as fi avut vreunul. E ceva atat de.. placut. E o senzatie atat de stranie.. pentru ca ma simt libera.

Bineinteles, golul reapare atunci cand ajung singura.. din nou. E ceva cu care m-am obisnuit. Intr-un fel bizar. Dar nu inceteaza a fi pur si simplu .. trist. Sper la ziua in care nu va mai aparea. Desi poate nu exista. Posibil. Probabil. Dar ma agat de speranta asta. Ca intotdeauna.

But I'm..ok..

Si randul meu cand va veni?!

Si randul meu cand va veni? Toate prietenele mele si-au gasit persoana aceea speciala.. care le intelege.. le adora. Cu care se cearta, se impaca, se joaca. Pe care o iubesc. Si chiar daca se despart de aceea persoana, tot timpul apare cineva pentru ele.

And somehow, I am the only one who remaines single all the time. Somehow, I am not capable of meeting someone special for me. Obviously, it's my fault. But what do I do wrong? Am I really that impossible, umbearable and keen?

Si, daca nu sunt eu (not likely).. atunci care e problema? Randul meu cand va veni?

Exista..sau nu?

Mai exista prietenie adevarata? Fie ea intre doua fete, intre doi baieti sau chiar intre un baiat si o fata? Prietenie..pentru ca realmente adevarat nu mai e nimic. Deci..revin. Mai exista?

De fapt.. ce intelegem noi prin prietenie? Intelegem ca persoana pe care o consideram prietena trebuie sa fie alaturi de noi la bine sau la rau -parca am fi la nunta. Trebuie sa ne dea sfaturi. Sa ne spuna unde am gresit. Sa ne spuna adevarul. Sa ne distram impreuna. Sa radem. Chiar sa si plangem impreuna. Sa nu fie invidioasa pe noi. Sa nu ne vorbeasca pe la spate. Asta intelegem. Sau inteleg eu.Intr-o lume in care fiecare e pe interes, pe propriul sau interes, mai exista prietenie?

Mai sunt persoane care sa fie sincere cu noi, sa tina la noi si sa ne ajute cand dam de necaz?
Eu cred ca mai exista. Pentru ca chiar exista. Fiecare om cu simt ar trebui sa fie capabil sa fie prieten pentru o alta persoana. Dar apoi.. mai ramane intrebarea. Din moment ce gasesti o astfel de persoana, esti tu in stare sa iti pastrezi prietenia cu ea? Esti tu capabil sa faci pentru ea acelasi lucru pe care si ea il face pentru tine?

Why don't you just shut up?!

Actually, the world is full of stupid people. I mean really stupid people. Homo sappiens that want to ruin your life, whatever it takes. They annoy you twenty-four hours a day, seven days a week. Sometimes you wonder what's with their stupidity. You think : "He/She doesn't realise what she/he is saying? what is he/she doing? or making up?" I mean.. WTF man.. give me a break !! You actually want to take your stuff and go to hell.. or somewhere.

They're like those annoying little flies. They're stucked in your head. Buzz. Buzzz. Bla. Bla. Bla. WHAT TO DO?!?! And then, like nothing happened, they are surprised that you're angry : "Who, me? But what have I done?!" You talked !! You exist !!

Get lost :).

Hai sa ne tampim cu totii ..

Doamne.. Nu ne mai saturam si noi o data de toate pitipongiile astea?! Jur nu mai pot merge nicaieri fara sa intalnesc macar trei sau patru pitopoance, fete sau cum mai vreti sa le mai numiti. Ce dracului, am ajuns o tara plina de astfel de specimene. Si culmea, in loc sa scada numarul lor, creste. Toata lumea stie ce inseamna pitipoanca, toata lumea le ironizeaza si totusi, parca toata lumea se schimba.

Fete machiate strident. Tone de fond pe fata. Prea mult fard de pleoape. Prea mult ruj roz si sidefat. Fuste mini. Tocuri (obviously). Bluze scuurte cu mari decoltee. Culmea : nici nu isi dau seama cat de penibile sunt .. Daca incerci sa le zici ceva, stii ce-ti spun : "zici asta pentru ca ma invidiezi". De ce te-ar putea invidia vreodata cineva cu mai multi de doi neuroni in cutia craniana?! De ce?!

M-am uitat zilele trecute pe cocalari.com si m-am crucit. Sincer. Nu credeam ca exista fete in halul asta. Partea proasta e ca sunt si baieti.. bosii bosilor. Lanturi groase de aur. Bine-cunoscutii ochelari de soare (in casa). Texte pline de intelepciune. Poze modificate in photoscape (photoshop'ul e prea complicat). Si am vazut si femei in varsta. Femei la 40 de ani, cu poze pe profilele lor de hi5, actualizate zilnic. Mi se face scarba ..

What's next kids? :)

Viata ca o curva :).

Titlul nu e ce credeti. Nu voi tine vreo predica ceva despre cat de curva e sau nu e viata. Nu. E de fapt titlul noii piese promovate de Florin Chilian. Am fost aseara la miniconcertul, sa spun asa, lui. La lansarea albumului sau si cartii de poezii al lui Marius Marian Solea. Cartea o primesti impreuna cu noul album al lui Chilian, "Autistul". A fost prima oara cand l-am vazut in carne si oase pe acest mare artist. Poate par prea mari cuvintele astea.. dar de multe ori sunt atribuite unor oameni fara valoare, asa ca e timpul sa le primeasca macar o persoana care sa le si merite.

Toata lansarea asta a fost de fapt o acoperire pentru adevaratul scop al intalnirii, si anume salvarea operelor lui Brancusi. Dar sa nu mai repet ceva despre care cred ca macar de acum inainte se va vorbi. Adevarul e ca ma bucur nespus ca l-am vazut, ma bucur nespus ca am reusit sa il ascult live pentru ca e unul din putinii oameni ca lumea din tara asta.

Albumul l-am ascultat imediat cum am ajuns acasa si e chiar fenomenal. S-a intrecut pe sine de data asta. Oricum cuvintele nu pot descrie indeajuns toate senzatiile si emotiile pe care le traiesti ascultand piesele.. dar pot spune ca iti merg la suflet. Te fac sa te simti mai bine si cand te simti undeva.. sub pamant. Chilian are darul asta si nu e putin lucru. Sincer, nu ma asteptam sa ma simt (cu mult) mai bine decat ma simteam de fapt, sau macar sa am senzatia ca ma simt asa in timp ce ascultam piesele.

O dau in sentimentalisme. Deci sa revenim. Si poeziile sunt foarte frumoase. Deci si cartea merita citita. Bine, nici nu ai cum sa te indoiesti de altceva, avand in vedere ca nu cred ca Florin Chilian ar lansa sau ar promova o carte fara valoare. Marius Marian Solea mi-a lasat impresia unui om inteligent, de o mare valoare culturala, care a spus scurt si la obiect tot ce trebuia pentru a ma face sa ma gandesc mai atent la operele lui Brancusi.

Conchid cu indemnul ce e chiar subtitul al albumului lui Chilian : "Nu-l mai goniti pe Brancusi ! "

"Mamaa.. ce circumvolutiuni are asta." Sau nu.

Ok si .. nu sunt slaba. Unii spun ca nu sunt grasa, desi ma consider asa. Se zice ca as fi .. "potrivita pentru inaltimea mea" . Whatever that means .. Imi dau seama ca asta e o prostie. Ori esti slab, ori esti gras. Nu cred ca aici exista cale de mijloc. Si imi pare rau, pentru ca in mod normal ar trebui sa existe. Intr-o societate normala cel putin. Nu in Romania in orice caz.

Mentalitatea asta tampita iar este de vina. La noi exista tipuri, sabloane de fete, de corpuri .. Totul e negru sau alb : ori esti "buna" ori esti.. gen "bleah..ce cauta si grasa asta aici?!". Fac parte din categoria no. 2. Si imi pare rau pentru ca nu stau bine la capitolul "incredere in sine". Lucruri de genul asta ma doboara, iar o insulta valoreaza ptentru mine cat cel putin zece complimente. Deci ma doare.Dar nu asta e problema .. principala.

Mi se pare de neinteles faptul ca suntem in secolul XXI si totusi traim intr-o societate atat de primitiva in care conteaza atat de mult felul in care arati. C'mon, cine nu a realizat pana acum ca fizicul detine puterea. Cand eram mai mica speram sa ma insel si iata ca, totusi, zilnic mi se pare ca opinia mea devine din ce in ce mai clara. Prima impresie nu o face creierul. Nu te vede baiatul din fata si spune "Mamaa .. ce circumvolutiuni are asta !" ( precum spunea Teo, din trupa Deko, in unul din multele sale show-uri ). Nu. Zice "Mamaa .. ce buna e asta !" sau "Mamaa .. ce mare e asta !" ( Invariabil, substantivul "mama" se gaseste in fiecare exclamatie posibila. Baietii isi arata astfel iubirea materna --kidding--) 

So, cum se poate astepta cineva sa imi imbunatatesc parerea despre mine, cand, seriously, traim intr-o tara incarcata de superficialitate, in care e mult mai important sa fii buna decat sa fii .. hai sa nu zic desteapta, ar fi adio modestiei mele dar, cat de cat normala, absolut nepitipoanca ?! Think about that.

Pura fictiune.

Dragostea e supraevaluata in filme si in carti . Ati observat? E doar fictiune. Cine ar mai face totul pentru dragoste in zilele noastre? Cine si-ar lasa toata viata in spate doar ca sa fie cu persoana iubita? Cine?

Sa fim seriosi, nimeni nu iubeste cu pasiune precum in filme sau in carti. Cartea bate filmul. Viata bate cartea. Simplu. Cred ca de fapt, toata faza asta cu cartile si cu filmele e de fapt o acoperire. O acoperire a faptului ca, in realitate, lucrurile astea nu se intampla. E pura fictiune. Ca extraterestrii aceia.. martieni sau cum mai vrei sa ii numesti. Ca Superman. E speranta. Speranta ca, daca se intampla in filme, daca se intampla in carti, se va intampla si in realitate. E iluzie. Iluzia ca da, chiar poti fi fericit. Sau da, poti sa iti gasesti "dragostea adevarata".. the one and only.

Si stii, multi cred chestia asta. Multi vor sa creada chestia asta. Cine nu ar vrea? Sa stie ca wow, la un moment dat, atunci cand nu se asteapta, isi va gasi alesul/aleasa. Si se va casatori si va face copii si va trai fericit toata viata. De parca totul ar fi roz. De parca odata casatorit, nu ar mai exista probleme. De parca odata ce ai copii nu ar mai fi probleme. Divorturile sunt din ce in ce mai multe. Familiile destramate, care deja au copii sunt din ce in ce mai multe. Si atunci? Iti ramane sa ramai cu filmele si cu cartile. Iti doresti ca si viata ta sa fie un film. Sau o carte. Pentru ca asa, totul va iesi bine. Asa, vei fi fericit. Asa, esti asigurat.

"..but my heart is saying no."

M-am resemnat. Nu pot fi fericita. "my body's saying let's go, but my heart is saying no".

I've lost myself again and I feel unsafe

Be my friend
Hold me, wrap me up
Unfold me
I am small
I'm needy
Warm me up
And breathe me

Traim in comoditate.

Da. Traim. Si nu e vorba doar de faptul ca ne e frica sa facem ceva anume tocmai pentru a nu tulbura monotonia cotidianului.E vorba de mentalitate. De faptul ca ne deranjeaza mai mult ce s-ar putea intampla, decat ceea ce se intampla deja. Pentru ca nu ne gandim ca da, riscam, dar poate va fi mai bine. Nu. De ce sa perturbam viata? E buna si asa cum e. Buna, rea, tot aia, nu?

"Nu vointa de a respecta legile face ca toata lumea sa se comporte asa cum pretinde societatea, ci teama de pedeapsa" (Paolo Coelho). Cata dreptate are.. si de abia acum realizez asta. Apare teama. Peste tot apare. Unii stau douazeci de ani alaturi de partenerii lor, care sunt betivi sau insuportabili sau rai sau mai stiu eu cum. De frica. Nu de frica partenerilor. De teama ca totul s-ar putea schimba. In rau. Si vor, spera la o schimbare. Dar riscul ca totul sa se termine prost e mai mare. Sau nu?! Cat ma doare cand ma gandesc ca asa sunt si eu. Nu exista curaj in mine. Sunt o lasa care isi traieste viata fara a si-o trai de fapt. Rar spun ceea ce gandesc, si si atunci cu frica de a nu deranja pe cineva.

Comoditatea e prea tentanta. Viata asta monotona e prea tentanta. De ce sa fii liber cand poti foarte bine sa stai in cusca?! De ce sa te simti fericit, de ce sa iti iei zborul, cand te asteapta smoala care sa te prinda pentru totdeauna cu picioarele pe pamant?! Pentru ca, astfel, traiesti.. in comoditate.

Something like an earthquake.

E uimitor cat de crud poate fi adevarul cateodata. E uimitor cum te loveste asa..fara nicio avertizare. Iar efectul.. efectul e devastator. Te zguduie atat de tare.. incat simti ca inima iti ajunge undeva mai jos de nivelul pamantului. Poate din cauza ca nu te-ai fi asteptat. N-ai fi crezut. Si daunele sunt destul de mari. Prea mari cateodata.

Dar, incet incet iti revii. Realizezi ca nu e prima oara cand ti se intampla. Desi sperai sa fie ultima. Realizezi ca vei trece peste. Desi nu vei uita. Realizezi ca nu exista prietenii. Sau doar n-ai fost tu in stare sa ai asa ceva. Desi voiai. Desi sperai ca in sfarsit se intampla. Realizezi ca trebuie sa ai doar incredere in tine. Ca trebuie sa iti tii secretele pentru tine. Tot ce ti se intampla sa tii in tine. Nu e sanatos, nici pe departe. Dar e cel mai bine. Asa, dezamagirea e mai mica. Asa, inima iti ajunge undeva pe la etajul 1 sau 2. Asa, te obisnuiesti. Asa, daunele sunt mai mici. mult mai mici.

Si poate.. poate te va durea mai putin. 

Pentru ca doare.

Ahh cati nervi am ! Cati nervi ! Si degeaba. Degeaba ! Pentru ce? Ca apoi sa ma calmez, si sa imi dau seama ca nu are niciun rost sa ma enervez ptr un lucru fara valoare? Da. Posibil. Da. Probabil. Si da, fara rost, avand in vedere ca deja sunt nervoasa. Sunt nervoasa, pentru ca.. (putin suspans) ..pentru ca.. Simt nevoia să fiu protejată de altcineva atunci când sunt în perioadă de repaus. De un braţ masculin ce-i înlătura pe toţi cei care încearcă să mă descurajeze. Vreau să mă simt în siguranţă, ascunsă după un tip ce mă protejează cu aura sa drăgăstoasă.. e citat..deci e imprumutat. Ma rog. Nu conteaza. Sa revenim la subiect. Pentru ca sunt nervoasa. De fapt nu.

Cred ca sunt mai mult deprimata decat nervoasa. Pfoai si cate motive sunt.. pentru ca mi se pare ca am ceva. Pentru ca am ceva. Sau mi se pare ca am ceva. Pentru ca am o parere prea proasta despre mine. Pentru ca sunt "proiectata" gresit. Cred. Poate. Posibil. Pentru ca fac ceva gresit tot timpul. Pentru ca sunt trista. Prea trista. Para motiv de multe ori. Desi acum am motiv. Ca sa fie clar. Pentru ca sunt singura. Pentru ca m-am saturat. Pentru ca nu am rabdare desi ar trebui sa am. Pentru ca fata asta, A. ,prin blogul ei, prin spusele ei (de la ea e citatul) a ajuns mai in mintea si in sufletul meu decat multi, poate prea multi oameni. ptr ca nu pot spune asta multor persoane. Pentru ca as fi considerata plangacioasa daca as face-o. Pentru ca de fapt chiar sunt plangacioasa cateodata. Pentru ca vad sentimente acolo unde nu sunt. Pentru ca sper tot timpul la mai bine. Pentru ca dau cu piciorul fiecarei sanse de a fi fericita care mi se ofera. Pentru ca sunt considerata imatura. Pentru ca nu pot sa imi exprim sentimentele clar si deschis atunci cand trebuie. Pentru ca sunt, de multe ori, considerata ciudata. Pentru ca imi pasa. De multi. De toti. De ceea ce cred toti.

Pentru ca sunt trista. Pentru ca.. doare !

Someday i'll know.. why i can't stop being a dreamer.

 

Ganditul excesiv dauneaza grav personalitatii.

Am observat ca gandesc prea mult. Gandesc prea mult dar nu si bine de cele mai multe ori. Gandesc chiar si in timp ce dansez. Ceea ce nu e un lucru chiar ilogic sau rau. Sau e rau daca ma gandesc cum ar trebui sa dansez. Cum sa fac asta?! Simplu. Ma gandesc la cum ar trebui sa ma misc mai departe, ca sa nu creada cineva ca dansez urat. Asta e problema mea de fapt. Pun prea mult pret pe ceea ce cred oamenii despre mine. Pe impresia pe care si-o fac despre mine. De aceea cred ca ma si port asa..rau. Adica, tot vrand sa fac o impresie si mai buna, tot ceea ce reusesc e sa fac una si mai proasta. Doar cand ma destind.. si cumva uit de toate tampeniile cu ganditu', apare adevaratul eu sa zic asa. Si e bine. Si nu e un eu chiar atat de rau. Doar ascuns.

Si mai e ceva.

Si sunt singura. Intre atatia oameni. Si nu intelege nimeni. Incerc sa explic. Degeaba. Nu am cum. E enervant, stii.. sa incerci sa spui ceva si nimeni sa nu te asculte. Si nu inteleg. Eu nu inteleg. De ce simt asa? Am prieteni. Am doua persoane pentru care as face orice. Invat. Ies la un suc. La mai multe. Cu mai multi. Colegi. Prieteni. Si degeaba. Si mai e ceva. Un gol in mine. Un mare gol. Care nu reuseste sa se umple. Orice as face. Cu cat incerc sa nu ma mai gandesc, cu atat ma gandesc mai mult. Si se mareste. Nervi. Frustrare. Haos. Eu.

What to do, what to do?

De fiecare data cand ma uit la un film.. de dragoste, devin visatoare. De fiecare data incep sa ma gandesc cum ar fi daca mi s-ar intampla si mie asa cum li se intampla fetelor din filme care sunt ori prea rasfatate si isi revin, ori prea timide si incep sa-si traiasca viata, ori prea emo si se schimba deodata total. Ma identific sau am impresia ca ma identific de fiecare data cand vad un film asa. Si ma enerveaza lucrul asta. ptr ca astfel, imaginatia mea creeaza scenarii absolut impresionante, incat as putea chiar sa dau ma fac scanarista. Si ma trezesc mai deprimata si mai visatoare cu fiecare film de dragoste pe care il vad. Si nu ma refer la filmele alea foarte siropoase cu replici pompoase. Nu. Ma refer la filme precum "chasing liberty" sau "step up the streets" sau "hitch" sau nu stiu.. se intelege. Si lucrul care ma enerveaza cel mai si cel mai tare e faptul ca apoi urmeaza trezirea la realitate. Urmeaza momentul cand imi aduc aminte ca nu., eu nu sunt una din fetele alea, care sa fie prea rasfatata, sau exagerat de timida, sau emo. Nu sunt una din fetele care sa aiba calitati ascunse, care sa isi gaseasca eul interior dupa ce intalneste baiatul care ii schimba total viata. Eu sunt una din fetele obisnuite, monotone, care nu are nimic iesit din comun, nicio calitate extraordinara, care sa iasa la iveala la aparitia "acelui" baiat in viata mea.. si nici macar nu exista acel baiat. Povestile sunt nerealiste. Baieti care sa fie buni la suflet, in interior, nu mai exista. Asta ma doare.. ca trebuie sa imi aduc aminte ca sunt o oarecare de fiecare data cand vad un film. si .. chiar doare.. pe mine cel putin ma doare.. 

Si m-ar putea intreba cineva de ce continui sa ma uit la filme daca e asa.. ptr ca, banuiesc ca sunt putin masochista. Nu pot sa incetez in a ma uita la filme.. ptr ca , desi la sfarsit urmeaza deziluzia, pe parcurs, sentimentul e placut. Da, chiar e. E placut sa stiu ca, chiar daca filmele sunt nerealiste si etc, macar .. macar stiu ca exista speranta. Poate nu ptr mine, dar ptr altii..ptr altele.. 

Si atunci?.. What are my options then? :)