I'm so sick and tired.

M-am saturat.. S-a umplut paharu'. Si doamne.. se tot umple. M-am saturat de atatea secrete. De neincredere. De persoane rele. De neprieteni. De aparente care ma tot inseala. De persoane in care ar trebui sa n-am incredere si am. De atata rautate. De suflete pline de ura. De dezamagiri. De dureri de cap.

De ce sunt eu aia ciudata?! De ce imi bat capu' cu chestii de astea?! De ce imi pasa?! Sunt sleita de puteri. Ma lasa picioarele. Nici macar pe dinafara nu mai pot sa ma prefac. Si ma doare. Ma doare ca imi pasa de prea multi. Si ca nu le pasa si altora de mine. Pentru ca sunt penibila si plangacioasa. De m-ar ajuta macar fizicul. Sau capul.

Blogul ma ajuta. Acum mi-e criticat si blogul. Tot timpul mi se intampla asa. De ce nu gasesc si eu un lucru bun, nepatat?!

M-am saturat. Ma doare.

Just.. wait.

"In some ways, betrayal is inevitable. When our bodies is betray us, surgery is often the key to recovery. When we betray each other, the path to recovery is less clear. We do whatever it takes to replace what it's lost. And then there are some wounds.. that are so deep, so profound that there is no way to repair what is lost and when that happens there's nothing left to do ..but wait."

Atat de adevarat :).

Suntem curiosi cu totii.

E socant cata lume scrie pe blog. Cata lume are un blog. Si sunt atat de diferite.. De la bloguri despre mancare, la bloguri erotice. Sincera sa fiu chiar nu ma asteptam. Eu cand m-am apucat de scris pe blog m-am apucat din plictiseala. Apoi a devenit jurnalul meu. De a carui existenta stiu doar cateva persoane. In care am incredere. M-a scapat gura si poate am zis cui nu trebuia.. Dar nu cred ca persoana respectiva s-a mai uitat de atunci pe blog.

Oricum.. de la a povesti despre ceea ce ti se intampla, a posta poezii, creatii proprii, la a prezenta mancare sau a povesti detaliat toate experientele sexuale.. e ceva. Nu?! Nu vreau sa critic pe nimeni, din contra nici nu judec pe cineva. Doar ca e curioasa firea omului. Suntem curiosi cu totii. Ne alegem un motiv, un hobby, si incepem sa scriem. Sa facem poze. Sa punem muzica.

Daca ar stii toata lumea despre blogul meu, asta ar insemna sa intre pana in adancul fiintei mele. Sa umble in fiecare sertar din dulapul mintii mele. Dar poate numai eu sunt asa. Nu asta voiam sa zic.

Doar ca.. stateam sa ma gandesc. Din motive total diferite, ajungem sa facem acelasi lucru. Tot asa ca si cu blogul, tot asa ajungem sa facem aceleasi lucruri desi suntem fiinte total diferite. Ajungem la aceeasi facultate.. Ajungem la spital.. Sunt asa multe exemple. Astea sunt doar cateva.

Si totusi.. curios, nu?! Firea umana nu inceteaza sa ma fascineze.

Just losing my faith in humanity.

Am adormit cu greu aseara.. M-am gandit la toate tampeniile la care am pus suflet, tampenii cu adevarat tampenii. Caci pentru altii asta sunt, in timp ce pentru mine fiecare din ele semnifica o mica picatura din paharu' care se tot umple.

M-a oprit sora'mea din plans. Plans.. daca ii pot zice asa. Nu cred ca am mai plans in halul asta de ceva timp. Era un fel de plans isteric, care ma lasa fara aer. Saraca a venit disperata la mine, nestiind ce mi s-a intamplat si cum sa ma linisteasca. De-abia cand a venit am realizat de fapt in ce hal eram. Patetica. Demna de mila. La o o adica..numai eu puteam plange pentru ca una din asa zisele mele prietene prefera sa creada ca eu dau cu papagalul la o alta fata - care mi-e cu adevarat prietena, dar care, nici macar ei nu i-as spune lucruri care nu ma privesc - decat sa creada in mine. Sigur, eu sunt cea in care nu trebuie sa ai incredere. Pentru ca eu sunt cu adevarat gura-mare. Da.. eu spun la toate lumea toate secretele posibile si imposibile. Nu?! Ei bine.. se pare ca asa crede ea cel putin.

Aa da. Si in aceeasi seara, am iesit cu un baiat cu adevarat dragut, de treaba, perfect pentru mine, pe care, dintr-un motiv complet si total necunoscut mie, nu l-am placut. Decat ca pe un amic atat. Si mi-e ciuda.. E al treilea mr. right care e absolut perfect.. doar ca, nu pentru mine (!!). Cum de nu imi place?! Nu pot sa inteleg. E de treaba. E amuzant. E dragut. E tot ce mi-as fi putut dori. Si nu imi place .. There was not even one.. one little spark. Cum e macar posibil?! Imi doresc un baiat care sa tina la mine, sa ma iubeasca & co., si primesc. Dar se pare ca uit sa specific ca trebuie sa si fie sentiment reciproc. Si apoi.. incepe sa imi placa vreun cretin, care o sa imi rupa inima si apoi .. o iau de la capat.

Si cica sa nu ma enervez. Sa nu ma satur. M-am saturat in asa hal.. incat sunt satula pana peste cap. De toate cacaturile astea(imi cer foarte scuze de limbaj, sunt prea scarbita). Am ajuns in halul in care sa plang si sa raman fara aer. Am ajuns in halul in care sa nu ma mai mire nimic facut de prietenele mele. Am ajuns sa am incredere doar in sora mea, un copil de 13 ani, poate intr-un coleg (poate) si intr-o fosta colega, pe care o vad rar, desi stam in acelasi oras. Colega ce mi-a fost alaturi cand mi-a murit adevaratul meu tata. Colega ce mi-a dat sfaturi despre sarut cand urma sa am prima intalnire si eram speriata de moarte de tot ce inseamna sarut. Colega careia ii pot povesti orice. Singura persoana care nu ma judeca, in fata careia ceea ce ii povestesc nu mi se pare ca e ceva penibil.

Nervi.. Durere acuta de cap.. Depresie.. Lipsa de chef pentru orice lucru.. Just losing my faith in humanity.

Good bye depression, hello life.

Am pofta sa traiesc. Am pofta sa dansez. Am pofta sa simt. Am pofta sa iubesc.

Am nevoie sa rad. Am nevoie sa fac prostii. Sa fac glumele mele proaste din totdeauna. Sa ies din casa. Sa ma impiedic ca de obicei. Sa fiu aiurita. Sa fiu panca. Sa fiu eu. 

Am pofta sa ma uit la comedii penibile. Ahh.. sa ascult Rbd - Doamnee de cand n-am mai ascultat.. ahh si cat imi placeau versurile. Am pofta sa sar in sus. Sa mananc chips-uri, desi stiu ca nu sunt sanatoase. Sa imi iau tocuri, desi nu reusesc sa stau in picioare pe ele mai mult de 10 secunde.

Am pofta sa iau pe cineva in brate. Sa il sarut. Sa ne prostim. 

Ahh.. a venit toamna !! 

This is .. weird.

Ok deci tocmai m-am uitat la unul din episoadele din Anatomia lui Grey (vorba vine, tocmai, pentru ca episodul s-a terminat acum aproape o ora, doar ca noul meu laptop de foarte proasta calitate are ora de deschidere a circuitelor. Ora.. la propriu !!). Sincer nu mai stiu ce episod dar nici nu conteaza. Oricum foarte tare serialul, but that's not the point. Asa si la sfarsit zicea ca exista o veche zicala conform careia nu ne alegem familia. Dar cu familia stam..familia ne ingrijeste, ne hraneste, ne educa, ne protejeaza.. pana suntem gata sa iesim in lume. Iar atunci cand iesim.. ei bine, atunci ne alegem si ne gasim adevarata familie. 

Da, si eu sunt socata ca am retinut citatul. Puterea mea de concentrare a rezistat nervilor datorati laptop-ului, reclamelor proaste de la tv, melodiei mele preferate si desenelor animate. Wow..deja e chiar socant. 

Deja sar de la un subiect la altul. Deci, tare citatul nu?! Da, si mie mi se pare. Desi stau sa ma gandesc.. E adevarat.. nu?! Familia are pentru noi, pentru fiecare, cea mai mare influenta posibila. Nu ma laud cu familia mea, pentru ca o treime nu o pot suporta, dar tot ma influenteaza. Si apoi.. urmeaza familia.. cea noua. In film nu vorbea despre copii si sot, ci despre prieteni mai intai ca toate.

Si iar incep sa ma gandesc. Eu.. voi putea sa am o astfel de familie? O familie de prieteni adevarati, care sa nu ma excluda dupa doua saptamani de nevorbit pe mess sau neiesit in oras. Voi avea? Sau nu? Deocamdata inclin balanta catre nu, pentru ca sunt cam pesimista din fire. Dar ce observ este ca deja devin putin cam obsedata de chestia cu prietenii. Ajung disperata in a avea prieteni. How lame is that?!

Pff..  am ajuns rau.

Nota : 

Scopul postarii?! -> Nu-l stiu.

Originea starii ciudate de agitatie si iesire din depresia de patru zile? -> N-o stiu.

Wtf is wrong with me?! -> Ah, nimic.. sunt doar eu. 

Amuzant, nu?!

Ghici ce.. trebuie sa ma obisnuiesc din nou sa tin in mine. Amuzant, nu?!

De fapt, e chiar total neamuzant. Iar vine ciuda.. Adica, mai bine zis, iar imi este ciuda. De ce, poate te intrebi (avand in vedere ca in ultima vreme numai stari de ciuda am). Pentru ca m-am obisnuit sa fie mereu una din fete pe langa mine, ca sa am la cine ma plange. Sincera sa fiu, chiar daca era, tot nu spuneam chiar tot ce aveam pe suflet, pentru ca sunt chiar mai patetica decat o arat(greu de crezut, nu?!). Dar nu asta conteaza acum.

Conteaza faptul ca niciodata, dar niciodata, nu trebuia sa fac greseala asta. Trebuia sa continui sa tin in mine. Ma obisnuisem. Eram perfect in regula. Si acum .. ?! Acum ce fac? Trebuie sa ma reobisnuiesc sa tin in mine. Sa nu mai spun cuiva de fiecare data cand fiecare tampenie ma supara. Pentru ca sunt prea multe tampenii. Mult prea multe. Si, de multe ori, sunt tampenii doar pentru mine. Ceilalti par sa nu le observe. Ori asta, ori deja au devenit imuni la ele.

Si, ca de obicei, eu am ramas pe afara. Reusesc sa raman pe dinafara si la lumea imunilor la tampenii. Deci, ghici ce.. trebuie sa ma obisnuiesc din nou sa tin in mine. Amuzant, nu?!